Eternal Hope – O oglinda subiectiva a existentei

De ce am inceput sa scriu poezii? E o intrebare pe care nu mi-am pus-o de prea multe ori…Stii, la inceput a fost totul doar un joc…eram in clasa a VI-a sau a VII-a cand a inceput totul. In vremea aceea faceam atletism si eram destul de buna la sport de aceea profesorii de educatie fizica nu prea aveau probleme cu mine si ori de cate ori nu aveam chef de edu ma lasau sa merg in clasa sau sa citesc sau oricum, sa fac ceea ce vroiam. Stiau ca eram serioasa si ca oricum nu eram genul de eleva care sa chiuleasca sau sa faca cine stie ce pentru ca nu e supravegheata. Tot atunci a sosit in clasa si o noua colega, Andreea Cublesan. Era tot o fire mai retrasa si mai putin sociabila, cum eram si eu in perioada aceea si astfel am devenit cele mai bune prietene. Amandoua proveneam din familiii cu multi copii (ea mai avea inca 4 frati iar eu 3 si amandoua eram cele mai mari). Ea avea probleme cu spatele si era scutita de edu asa ca de multe ori alegeam sa ramanem amandoua in clasa la orele de edu si sa povestim, o mai ajutam la teme…

Tot in acea perioada incepusem sa ma indragostesc… nu, nu de baieti…eram eu indragostita de cineva de mult timp insa acum ma refer la alta dragoste: ma indragostisem de poeziile lui Eminescu. Obisnuiam sa stau seara de seara citind si recitind poeziile lui. Cred ca dintotdeauna am fost o fire mai romantica iar sufletul meu parea sa rezoneze la poeziile lui. Nu ma gandeam atunci c-as putea si eu scrie insa imi placea sa ma pierd in lumea aceea, sa visez si sa-mi las sufletul sa zburde in voie.

Insa totusi s-a intamplat…intr-una din orele acelea de edu, impreuna cu Andreea am inceput sa compunem cateva versuri, care luau apoi forma unor strofe foarte stangace. Scriam fiecare cate un vers iar apoi cealalta se straduia sa gaseasca ceva ce sa rimeze si sa sune bine. Iti dai seama cam ce iesea..Dar ne distram si asta era tot ce conta…Apoi, incetul cu incetul am inceput sa iau lucrurile mai in serios…incepuse sa-mi placa. Intr-un fel gasisem modalitatea cea mai superba de a-mi exprima sentimentele, gandurile, visele…incepusem sa creez o lume a mea, o lume pe care incercam s-o infrumusetez, s-o tes in versuri aurite, o lume in care sa se rasfranga razele universului ce se ascundea inauntrul meu dar pe care imi era inca teama sa-l dezvalui si altora.

Anii au inceput sa treaca si aveam perioade in care nu puteam scrie nimic, si altele incare scriam si 2-3 poezii pe zi. Atunci spuneam eu ca „am inspiratie” si de obicei ma inchideam in camera mea sau in bucatarie, dadeam drumul la muzica si incepeam sa astern pe hartie vers cu vers, strofa cu strofa si astfel lua nastere o noua poezioara. Mmda..muzica a fost intotdeauna un element esential in viatza mea. Nu stiu daca am o voce prea buna pentru a canta insa imi placea intotdeauna cand eram singura acasa sa dau drumul la muzica, sa cant si sa dansez lasandu-mi apoi gandurile sa-si ia zborul in ritmul muzicii. Alteori seara, cand parintii veneau foarte tarziu, dadeam drumul la radio pe un post cu muzica romantica, ma asezam pe calorifer, langa geam si ramaneam acolo privind stelele, luna…De aceea pot spune ca muzica mi-a fost alaturi si m-a indrumat in compunerea multor poezii. Alteori stateam pana tarziu pentru ca aveam multe teme la mate. E drept ca poate as fi avut timp sa le fac dupa-masa dar atunci mereu imi gaseam altceva de facut. Cine avea chef de facut teme? Iar uneori ma saturam pana peste cap si deja vedeam numai cifre si ecuatii in fata ocihlor si atunci imi aruncam toate caietele pe jos, luam o foaie de hartie, un creion si incepeam sa scriu. Despre ce? Uneori imi venea pur si simplu o idee in timpul zilei legata de un subiect despre care as putea scrie si atunci aveam o foaie pe care scriam diferite titluri de poezii. Si atunci, seara, luam foaia, ma uitam peste titluri si in functie de starea mea de spirit, alegeam unul si incepeam oarecum sa brodez pornind de la titlu. Uneori era parca mai degraba un exercitiu si atunci aruncam foaia, luam alta si incepeam sa scriu orice imi trecea atunci prin minte si prin suflet si gaseam un titlu abia la sfarsit. Apoi o reciteam de 2 sau de 3 ori. Mai corectam, mai cizelam unde parea ca e nevoie si-apoi..bineinteles vroiam sa cer parerea cuiva.

Cine era prima persoana? Fratiorul meu mai mic, Paul. El e cu 5 ani mai mic decat mine insa de cand eram mici am stabilit o legatura foarte stransa intre noi si am invatzat sa tinem enorm unul la celalalt, sa ne apreciem si sa fim sinceri unul cu celalalt. Asa ca, indiferent cat era de tarziu, il trezeam daca dormea si-i citeam. Uneori mai adormea bietul inainte sa mai termin dar oricum trebuia sa fie primul care sa auda ce-am scris si care sa-mi spuna parerea lui. Apoi mergeam la surioarele mele, Mihaela si Laura. Intre noi sunt trei ani insa ele au jucat mereu rolul celor mai bune prietene intrucat de mult ori aveam nevoia de a povesti cu cineva sau de a-I impartasi o parte din ceea ce traiam si ele erau mereu aproape si foarte curioase pentru ca eu eram sora lor mai mare care „stie atatea” si intr-un fel exemplul cel mai usor de urmat. Asa ca ele erau cele care-si spuneau parerea imediat dupa aceea. Cu ele era foarte usor pentru ca se putea citi mereu pe fata lor daca le-a placut intr-adevar sau nu. Si, fiind putin mai maricele decat Paul imi puteau da chiar si cateva indicatii, pe care unori le acceptam iar alteori nu.Eram o fire desul de incapatanata. Cred totusi ca nu m-am schimbat chiar asa de mult de atunci.

Ce s-a intamplat apoi? Mmm..nu stiu…am inceput clasa a XII-a si parca nu mai aveam timp de nimic. Nu ma refer doar la scoala ci si la faptul ca am inceput sa ma implic intr-o activitate care imi va asigura un viitor plin de libertate. Asa ca dupa orele de scoala, dupa planuri, dupa teme, dupa orele de invatzat, dupa stresul provocat de profesorii care ne repetau intr-una „Vedeti ca vine BAC-ul si voi nu stiti nimic!sunteti pe nicaieri! Daca asa faci la lucrare ce vei face la BAC?”etc. in momentul cand in sfarsit ma regaseam cu gandurile mele era seara tarziu cand adormeam franta. Da, a fost o perioada in care desi pe dinafara paream foarte linistita si relaxata ,pe dinauntru eram de fapt cu inima stransa, speriata ca timpul trecea mult prea repede pentru ca eu sa mai apuc sa fac ceva si uneori simteam ca, dupa cum ii spuneam si fratiorului meu, nu mai aveam timp nici sa plang. Si imi era atat de dor sa scriu..Vroiam doar sa scriu..orice numai sa mai scriu…dar preferam sa sacrific acel timp, acea ora temelor sau invatzatului si de aceea ma simteam de multe ori frustrata.

Dar au trecut toate si,dupa cum spunea cineva „Dupa orice noapte oricat de furtunoasa si intunecata va urma o superba zi insorita”. Am intrat la facultatea dorita si-a inceput insfarsit vacantza. Dar totusi n-am reinceput sa scriu…De ce? Poate pentru ca inca n-am simtit c-as fi pregatita. A scrie poezii nu e acelasi lucru cu a scrie un program la informatica sau a rezolva o problema grea la mate. Pentru a putea scrie ai nevoie de o anumita stare de liniste, de impacare a sufletului cu gandul, o comuniune cu toate simturile si sentimentele. A crea, si ma refer acum la orice fel de creatie, in orice domeniu, este o adevarata arta. Ori arta este menita sa bucure sufletul omului prin frumusetea sa, prin sentimentele carora le poate da nastere in adancul fiecarei fiinte. Iar daca sufletul creatorului este pustiu sau incomplet atunci operele sale ce vor putea ilustra?

Daca voi mai scrie? Da.Sunt sigura ca voi mai scrie insa putin mai incolo. Spun mai incolo pentru ca nu stiu acum exact cand.Probabil voi lua intr-o zi creionul in mana si voi incepe din nou sa scriu. Pana atunci insa…imi voi umple sufletul de pace si fericire asa cum am facut-o cand am fost la Međugorje.